Arrache-coeur

my weekend mornings...

2009-01-17T11:36:00.000-08:00

fluturas, nu mai ai aripioare....

2009-01-15T06:09:00.000-08:00

E ciudat de inchistata asteptarea.
Un cocon de fluture care se deschide in ritmul propriului intraludiu e acum undeva acolo, printre petale uscate. Ai ranji ironic daca ti-as spune ca sta asa de cateva luni...prins intre clipe. Ma gandeam cum vor arata aripile lui.
Aveam numai 9 ani. Si de atunci mi-e frica de fluturi. De un fluture. Pentru ca mi s-a spus ca e din specia "Cap de mort"...adica pe aripile sale deschise se pot distinge trasaturile statice ale unui chip de om. Am descoperit coconul dupa mult timp. Ar fi trebuit sa se deschida, in mod normal. Imi aduc aminte juliturile din coate, pentru ca alergam in fiecare zi prin padure sa ii urmaresc parcursul. Inca imi place sa cred ca fiecare fluture isi arata aripile atunci cand e pregatit. Iar teama il sperie.
Asteptarea poate fi inchistata pentru cel care asteapta aripi.
Tu ce astepti?

carnaval

2009-01-13T05:50:00.000-08:00

Mastile colorate pe care le purtam cu diverse ocazii ne ajuta sa dramatizam clipele, sa resuscitam gri-ul fad si lipsit de mireasma, sa ne prefacem ca suntem vii sau poate ca suntem in convalescenta emotionala.

ce s-ar intampla?

2009-01-13T04:03:00.000-08:00

Ma intreb ce s-ar intampla daca as lua o pauza. Si as renunta pentru o perioada, fara a-mi mai tine inima stransa si maxilarele inclestate, fara a avea mainile ghemuite.

exista un motiv

2009-01-12T00:23:00.000-08:00

Am nevoie ca diminetile sa ma regaseasca cu vechiul entuziasm. Sa pasesc la fel de usor si sa nu ma mai doara pleoapele serile, cand ajung acasa. Sa nu ma mai agat de caruselul din fiecare zi si sa invat sa cobor atunci cand am nevoie. Am nevoie sa ma pot detasa si sa privesc cu alti ochi clipele, oamenii.

Imi spunea cineva candva ca depinde de alegerea personala cum percepem totul. Am schimbat multe pana acum, dar eu – cea din interior - am ramas pe loc.

Citeam ca atunci cand ramanem pe loc, trebuie sa existe un motiv pentru asta.

povestea unei dimineti...

2009-01-09T11:33:00.000-08:00

photos

despre inceputuri deja terminate

2009-01-07T06:13:00.000-08:00

Nu imi plac inceputurile de relatie...atunci cand te doare inima intr-un mod melodramatic si romanesc, sensibila la tot ceea ce face sau spune celalalt. Sau atunci cand nu-i cunosti felul de-a fi si ti-e teama sa dai nume gandurilor tale. Ca si cand ti-e teama sa alegi culori pentru fluturasii din stomac. E ciudat sa faci pasi inainte dar de fapt sa involuezi sentimental, sa te astepti sa fii salvat, sau poate sa te astepti sa adormi ca in basm si sa te trezesti atunci cand deja bujorii din obraji s-au dus. Dar pana la urma e o nevoie. Si eu am nevoie sa nu mai fac primii pasi. Atata tot.

photo

tuesday's anatomy

2009-01-06T08:22:00.000-08:00

Astazi este ziua in care o sa pasesc pe acea straduta de langa liceul Caragiale. Spre viluta crem. O zi care sper ca va fi primul pas spre mai mult. Totodata, astazi a fost prima oara cand nu am mai spus « nu » si am oferit sanse. Astazi ma gandesc la Londra din martie, acea Londra vis-a-vis de British Museum, pe care daca o prind de un picior ii voi saruta nu numai talpa, ci intregul trup artistic. Azi am aflat ca Martijn a fost cel ce a luat multe lalele in timp ce eu alergam dupa ciocolata prin ninsoare. Le gasisem pe birou. Le iubisem in secret, flirtasem pasional cu ideea de primavara.
Astazi este ciudat de liniste. Ma regasesc privind des telefonul, desi am mult de munca si imi tin incapatanata ochelarii pe nas (ei ma sufoca, eu nu vreau sa accept acest lucru). Imi pierd degetele, imi pierd si gandurile si incerc sa nu-mi pierd rasuflarea. Astazi invat ce inseamna sa ai rabdare, sa te contorsionezi pe interior in timp ce iti este dor. Pur si simplu. Un dor dulce-amarui, cu gust de vin rosu presarat cu scortisoara. Dor de un abur. Ai putea rade, de fapt e cu adevarat amuzant.
Mi-e dor de zbateri si de pumnii stransi in interiorul altor maini. Putin dor si de pistruii sarati si tristi.

photo

tiptil...mi-e frig

2009-01-05T11:04:00.000-08:00

Mi-e frig...atat de frig incat amintirile au fost acoperite cu un strat alb de uitare. Amortite de aburul unei povesti pierdute printre versurile unui cantec. Rontaindu-mi gandurile care nu mai pot pana la primavara, mi-am cumparat manusi. Intr-un mod ciudat, ambele sunt pentru mana stanga. Ca si cand manei mele drepte ar trebui sa-i ajunga caldura unei alte maini. Ca si cand i-ar fi mai bine in buzunarul de la paltonasul meu, buzunar in care sunt numai bomboane de cocos si bilete de tren pe care nu ma indur sa le arunc. Mi-e frig si pasii mei aluneca pe portiunile inghetate. Ma trezesc chicotind amar. Vocea pare a nu corespunde emotiilor. Mi-e atat de frig incat ma ghemuiesc in mine si ma acopar cu vise. Tiptil, imi retrag privirea atunci cand sunt privita. Tiptil, ma feresc de barbatul care canta la vioara pe scarile metroului din Victoriei la 8:50 dimineata. Tiptil, o iau pe scari. Tiptil, imi beau cafeaua citind cate 2-3 pagini din cartile pe care le car cu constiinciozitate in ghiozdan. Tiptil imi prind parul lung. Tiptil...ca doar e frig.

normalitatea unei schimbari

2009-01-03T12:38:00.000-08:00

Eram in tren. Vis-a-vis de o femeie care si-a sfarsit o relatie la telefon. Soptit... Privind pe geam...Fara sa clipeasca. Langa ea, un barbat privea un thriller pe laptopul sau Fujitzu. Kramer jr. alerga pe culoar spargand una, alta. In spatele nostru doua prietene vorbeau despre piesele de teatru ale lui Afrim.

Eram in tren si incercam sa citesc ceva despre gestalt terapie.

Incercam sa dorm cu capul pe umarul lui D.

Incercam sa nu mai fiu atenta la ceilalti, sa nu le mai urmaresc chipurile, sa nu le mai vad emotiile, sa nu mai simt pentru ei.

De cate ori pe zi m-am trezit pe mine insami in vraja unor povesti ce nu-mi apartineau. Tesand cuvinte, proiectand imagini, furand clipe.

As vrea sa fug, sa-mi sadesc propria libertate undeva in Asia, intr-o cultura noua.

Deocamdata insa...Ciocolata cu menta, vin rosu si "Marie-Antoinette". Stradivarius si Starbucks. Carturesti, carti, ceaiuri. Si pagini nescrise.

Imi doresc o schimbare. Insa deocamdata tai un mar in amintiri alb-negru, ma tund, incerc un parfum si imi cumpar un lac de unghii. Cat de lumesti sunt schimbarile de fapt si cat de lirice se zbat ele in piept. Nu-i asa?

photo

de data asta...

2008-12-31T03:53:00.000-08:00

Anul 2008 mi-a adus multe schimbari majore in viata.
Mi-a pus visul in piept. Un pic fortat. Mi-a adus mai aproape iubirea, am devenit mai "legati", ne cunoastem altfel, ne schimbam in bine unul pe altul, intocmai unei picturi de Monet. Am urcat multe scari. Grabita sa prind trenul. Am lasat multe in urma. Am tinut de mana multi oameni dragi care mi-au devenit prieteni. Dar pe care nu i-am lasat sa aiba grija de inima mea. Am regasit prieteni vechi si, desi nu i-am regasit la fel, i-am regasit la fel de dragi mie.
In goana...
Asa trec prin viata. Speriata ca nu am control..speriata ca nu am siguranta clipelor. Speriata sa nu-i pierd pe ceilalti.

Cateodata sadim rabdare pentru a culege viata.
Cateodata nu ne mai facem liste lungi pe care le bifam constiinciosi. Tocmai pentru ca pasii ne poarta singuri acolo unde ne duc visele. Si nu ne mai limitam in cuvinte si ganduri.
Cateodata tot ce ne dorim e pace.
Mi-am infipt degetele adanc in prezent si invat sa-l iubesc.
Mi-am ingropat chipul in verdele sperantei si intocmai unui copil, invat sa traiesc altfel. Invat sa am curaj, sa am putere. Invat sa am incredere.
Desi fara vise. Desi orbecaind adesea prin sertarele vietii. Zambesc. Si fur clipe. Le gust. Si le las sa plece mai departe.

De data asta nu ma mai constrang pe mine insami. De data asta doar traiesc. Liber.

one moment in time

2008-12-26T03:59:00.000-08:00

Cand te intorci in locurile care pastreaza parti din tine, te simti o fantoma. Simti cum amintirile iti navalesc in corp si-ti violeaza simtirile.
Vulnerabila. Asa ma simt acasa. Visatoare. Asa cum nu imi permit mie insami sa mai fiu. Copil.
Crezi ca mai poti fi la fel, crezi ca mai poti lua aceleasi decizii, crezi ca mai poti fi atat de "in viata" ca atunci?
Scoici ce inca mai au sunetul marii in ele. Carti, multe carti care m-au marcat si in paginile carora mi-am lasat urmele gandurilor si mirosul de lacramioare pe care-l purtam pe vremuri. Fotografii. Scrisori. Flori...violete multe la geamul la care vegheam cuibul turturelelor.
Bunici cu lacrimi in ochi gandindu-se la tineretea lor. Bunici slabi care inca viseaza, inca au credinta.
Locurile adolescentei mele. Locurile in care visam cu ochii deschisi. Un timp in care credeam ca totul e posibil.

Un moment in timp. Unul singur. In care sa stiu ca trec peste toate limitele si temerile interioare si ca ma ghidez dupa inima, in lupta cu destinul. Asta e tot ce vreau de la noul an. Un moment in care sa fiu fata in fata cu eternitatea.

ritm sau doar cutremurare

2008-12-15T03:23:00.000-08:00

Cum faci ca sa-ti gasesti locul ?
Intre atatea perechi de ochi ce isi sugruma glasul inainte sa ajunga la tine. Intre atatea cuvinte necuviincios de nude. Intre convulsii ce nu-ti apartin dar corpul incearca sa te convinga opusul.

Cum faci sa te obisnuiesti cu schimbarea ?
Drumul cu metroul a ramas acelasi traseu liric, in care degetele-mi mangaie paginile cartilor. Mereu altele. Mereu altfel.
Aceleasi flori nemuritoare, indiferent de sezon.
Aceeasi cafea de dimineata, amara, tare, fara zahar.
Aceeasi placere orgasmatica sa ma pierd in Carturesti.
Aceiasi oameni care se ascund si care nu-si mai dau osteneala…sa priveasca.
Aceeasi hoinareala pe Magheru vineri dupa-amiaza, aceeasi fuga la Bulandra dupa bilete, aceeasi imbulzeala, aceeasi graba…

Printre acorduri de chitara ma rasucesc fara sa vada nimeni.

Relatii frante, relatii lipite cu scotch, relatii burnitate de umezeala diminetilor de decembrie.

Uneori crezi ca te-ai linistit. Pentru ca te obisnuiesti cu un ritm, cu un om. Iti vezi de propriul vals incert, pe varfurile degetelor date cu oja rosie. Dar daca privesti mai departe, ce vezi ?

Cred ca bolborosesc mereu pe mal. Bolborosesc atat de zgomotos, inainte de a ajunge in larg. (stiai ca mi-e frica de apa ?)
Si nu reusesc. Sa fiu. Acea oglindire lina. Care adaposteste claritatea.
Nu reusesc decat sa agit algele, sa vrafuiesc paginile galbene ale cartilor, sa amestec discurile de vinil, sa musc buzele si sa pictez fara noima.

despre prieteni...

2008-12-13T10:35:00.000-08:00

Mi-a fost dintotdeauna greu sa mentin aripile unei relatii sus, pe cerul azuriu. Mereu am ajuns la un punct in care a intervenit ceva. Ceva ce slabea pulsul. Si aici nu ma refer neaparat la relatiile de dragoste, ci la relatiile cu oamenii importanti, cei care au ramas cumva alaturi de mine, in timp.

Oamenii se schimba, evolueaza, valorile se dezvolta in directii diferite, in functie de evenimentele in care se "ghemuiesc", relatia nu poate ramane la fel, oricat de maniaca sunt eu de siguranta si stabilitate. Cu fiecare om te porti altfel. Fiecaruia ii spui altceva, i te destainui altfel (sau nu i te poti destainui).

Am avut astfel doua optiuni: fie fac cunostinta cu noul om (pe care aparent nu-l mai cunosteam, de care nu ma mai legau decat niste momente in trecut), fie imi continui drumul in ritmul meu.

Indiferent de decizia mea, pot spune astazi ca sunt cateva persoane care mi-au ramas alaturi (alaturi 100% sau doar prezenti in viata mea). Schimbate, diferite, cu alta perceptie asupra trecutului, cu alte vise, alte valori. Sau regasesc in privirea lor aceeasi caldura, aceeasi iubire, aceleasi vise si ma fac sa cred, ma fac sa vreau, ma fac sa zbor (*love you, Hoops!).

Si ma minunez atunci cand am ocazia sa fac parte din viata lor. Pentru ca realizez in ce punct ma aflu eu, raportandu-ma la o busola simpla. Busola inimii.

Acum, intr-un moment destul de derutant al vietii mele, sunt doar cateva persoane care mi-au fost alaturi in adevaratul sens...Oameni care-mi dau speranta, care ma ghideaza, care ma tin de mana, care au timp de mine (care infrunta vantul, ploaia si frigul ca sa ma imbratiseze *love you again, Hoops) si care ma iubesc indiferent de cat de ocupati sunt, de cate lucruri li se intampla la job sau in viata sau de cate necazuri au.

Pentru acei oameni, am inima plina si visez, de data asta cu credinta oarba ca "a change is gonna come" !

undeva e departe (Alice si Pisica)

2008-12-12T04:18:00.000-08:00

“-Vrei sa-mi spui te rog, în ce directie pot sa merg de aici? Întreba Alice cu glas scazut.

-Pai asta depinde în mare masura de unde vrei sa ajungi, raspunse Pisica.

-Nu ma intereseaza atât de mult unde—zise Alice.

-Atunci nu conteaza în ce directie mergi, zise Pisica.

--atâta timp cât ajung UNDEVA, completa Alice .

-Oh, cu siguranta vei face asta, zise Pisica, doar daca vei merge suficient de mult. “

photo

immortelles ou pas ?

2008-12-11T01:01:00.000-08:00

Responsabilitatea de a fi liberi.
Cu un nod in gat, incolacita in jurul gatului mult prea firav, libertatea pare a fi mai mult o responsabilitate.
« Ma uit in ochii celor ce-mi privesc florile, dar mi-e teama de miscarile lor. Ar putea pleca. Eu as putea ramane cu florile mele nemuritoare ». Batrana de la metroul din Victoriei aproape mi-a oferit un buchetel de imortelles.
E aproape o intemnitare constienta. Anesteziati de durere nu mai simtim cand am trecut de limita. Limita emotiilor noastre. Limita « putintelor » si « neputintelor ».
Responsabilitatea de a fi liber pare greu de purtat pe umerii goi de vise. Cum sa fii liber daca nu ai vise pe aripile carora sa te sprijini ?

Asa ca am un buchetel violet de flori nemuritoare pe birou. Nu sunt sigura ca vreau sa le duc acasa. Pentru ca asta ar insemna sa imi asum responsabilitatea de a le vedea murind. Si ar fi impotriva firii nu ?

photo

nu doar cuvinte

2008-12-10T06:41:00.000-08:00

M-am invelit din nou in degetele tale. Pielea ma doare. Cred ca mi-au inghetat si talpile incercand sa ajung in locul de pe harta. (Da, cred mereu ca exista acea comoara, pe acea harta) Sau cred pur si simplu ca mi-au inghetat visele si gandurile au acum forme solide.

Imi aduc aminte cu cata ardoare zambeam trecatorilor atunci cand inca mai priveam ochii fiecaruia si imi imaginam povestea. Acea poveste. Fiecare are o legenda personala. Si se citeste pe chipul tau atunci cand iti permiti sa zambesti liber.

Mi-e dor de bucuria aia entuziasta cu bule de sampanie, care ma facea sa rad fara sa ma gandesc si la altceva. M-am invelit in cuvinte scrise cu cerneala albastra pe hartia ce miroase a nou, a tipografie. M-am invelit cu ce inseamna ele. Si m-am ascuns. Nu mi se mai vad decat ochii. Care inca mai privesc in ochii trecatorilor…Inca mai cred.

Mi-e pofta de aroma de mar copt..si de asta mi-am luat Nina Ricci din nou. Pentru ca mi-e pofta, mi-e foame si nu ma satisfac cuvintele. Am nevoie de toate simturile ca sa traiesc.

(Asta am invatat atunci cand am plecat din redactia in care imi pusesem toate sperantele acum o luna.)

bolboroseala surdo-muta

2008-12-03T12:03:00.000-08:00

Acum e liniste. Deodata. Nu mai bolborosesc clipele in pantec. Nu mai naste frica demoni verzi din plastilina. Nu ma mai trezesc dimineata cu gandul ca nici macar tu nu imi mai faci bine atunci cand ma protejezi cu bratele tale. Si ai presupune ca eu stau cuminte. Bucurandu-ma de calm. Sorbind din ciocolata calda cu nuci braziliene. Ai presupune ca ar trebui sa ma multumeasca firescul firului rosu...caldura privirii tale de scortisoara. Deodata. Dar cuvintele seci ca un vin rubiniu gros si vechi imi tuna in timpane, imaginile ca niste diapozitive inca imi bantuie visele. Obosita si tacuta. Fara prea multe de spus. Fara sa simt. Fara sa cred. Fara sa vreau. Fara sa vad mai departe. Avand doar clipa de acum si momentele prinse precum fluturii... Ghemuita in noi sunt iar copila care cauta cu ochii mari de portelan noi orizonturi, noi motive sa isi arate gropitele din obraji...

the hunger's gone

2008-12-01T01:40:00.000-08:00

Discover Rufus Wainwright!

guturai emotional

2008-11-30T12:30:00.000-08:00

Pain… we anesthetize, ride it out, embrace it, ignore it and for some of us, the best way to manage pain is just to push through it.
Pain you just have to ride it out, hope it goes away on its own, hope the wound that caused it heals.

There are no solutions, no easy answers. You just breathe deep and wait for it to subside.

Most of the time, pain can be managed.

But sometimes, the pain gets you when you least expect it. Hits way below the belt and doesn’t let up.

Pain you just have to fight through because the truth is, you can’t outrun it and life always makes more.
photo

chasing cars

2008-11-30T10:37:00.000-08:00

Stii...mi-e pofta

De noi...

De o gura de aer...

De aroma unei melodii stoarse de zeama-i acra, aburind cuvintele...

De conversatii lungi la telefon, in care imaginatia deseneaza scenarii fantasmagorice...si care ne fac sa radem cu pofta unor copii...

Mi-e pofta de pasiunea pasilor pe o podea rece acoperita de foi albe, discuri de vinil si urme care reconstituie atingerile noastre...

Mi-e dor sa simt petalele intre degete (desi nu pot privi cum mor florile, dar nu mai spune la nimeni)...

Mi-e dor de credinta si nebunia fireasca a clipelor niciodata amortite...mereu palpaind intre trupurile noastre ...

Te pierzi si lasi firimituri din tine in locurile in care ajung eu. Si le strang. Precum turta dulce. Te uiti in spatiile goale dintre cuvinte.

Tot ce atingi, tot ce simti, tot ce vezi, tot ce stii acum....

Listening to:

goală

2008-11-27T11:31:00.000-08:00

În seara asta stau. Privesc cutia cu fundă. Dar n-o deschid. Ştiu că nu are înăuntru ceea ce îmi doresc. Dar mi-ar plăcea să cred asta. Nu asta ne-am dori cu toţii?

În seara asta nu mai scriu, pentru ca perdelele albe ca nişte fantome mi-au sufocat spiritul umed de la atâta ploaie.

Discuri de vinil cu vocile noastre. Şi noi împleticiţi unul în altul.

În seara asta m-am oprit. Şi respiraţia nu m-a ajutat să trec peste acel moment în timp. S-a oprit în gât.

În seara asta caut prin filme vechi. Poate o găsesc pe Bette Davis. Aş vrea să îi spun că s-a înşelat.

În seara asta mă întorc la viaţa mea. Oare cum o voi regăsi?

Listening to Rufus Wainwright - Cigarettes and Chocolate Milk

Alexandra & Alec - in concet la Downstairs (26 noiembrie)

2008-11-15T06:24:00.000-08:00

Mai multe detalii, pe blogul Alexandrei...

fac schimb

2008-11-15T04:17:00.000-08:00

O batrana mi-a oferit crizanteme roz. In schimbul linistei sufletesti, a spus ea. Avea o nunata de violet in privirea stralucitoare si increzatoare. A spus ca are o gradina plina cu flori, dar nu are pe nimeni care sa le iubeasca. Asa ca ele mor.

Un ceai. As avea nevoie de un ceai fierbinte si de fursecuri cu zmeura. Si de timp. Cumpar clipe si ofer flori. Sunt roz. Sunt crizanteme. Si nu mor. Sunt aici de 2 saptamani si nu se ofilesc. Asa ca as vrea sa le dau mai departe, in schimbul unor momente in plus. Pentru ca am descoperit ca nu crizantemele sunt cele care se sting pana la urma. Ci culoarea violet din privirea noastra.

e acea zi

2008-11-14T02:14:00.000-08:00

E acea zi.

Ziua in care am zburat pentru prima oara deasupra lumii.

Ziua in care am cazut pentru prima oara (a fost intr-un camp de floarea soarelui) si ziua cand am constientizat ca ma pot ridica fara sa plang (era intr-un camp de maci). Aveam 4 ani.

E acea zi in care i-am mangaiat pleoapele batrane ale strabunicii, si ultima oara cand mi-a spus totul despre povestea ei de dragoste.

Acea zi in care mi-am propus sa nu mai ating pianul. Sau sa nu mai pictez cu vopsea tempera. In care am aruncat pensulele mari si am pastrat-o pe cea de 0.5, ca sa-mi amintesc ca nu mai trebuie sa pictez pe panza.

E ziua aceea de la terapie intensiva cand am primit o speranta.

E ziua in care nu vorbesc. In care nu visez. In care sunt flamanda. In care am nevoie. In care nu mai trebuie. Sau nu mai vreau.

O zi normala. Mereu cu ceata. Mereu in noiembrie. Mereu cu luna plina. O zi in care necuvintele sunt mai puternice decat cuvintele.

inca ma asteapta

2008-11-13T04:58:00.000-08:00

Imi asteapta raguseala din glas. De dimineata devreme. Cand lumina mijeste printre cearceafuri si printre trupurile noastre.

Si atunci cand scriu, cu o cana de cafea fierbinte langa mine, imi asteapta caldura.

Atunci cand imi pierd pasii pe strazi si il sun cu un aer boem, cantandu-i si soptindu-i ceea ce simt in acel moment, el imi asteapta atingerea si culoarea cuvintelor negre pe hartia mereu alba.

Cand imi este dor, imi asteapta visele.

Si cand ma zbat, imi asteapta linistea.

Ma asteapta. M-a asteptat dintotdeauna. E acolo ca in prima zi, cand m-am ghemuit in bratele-i primitoare, pe un peron rece, intr-o zi in care-mi amintesc toate detaliile, inclusiv culoarea cerului.

Si inca nu-mi vine sa cred.... :)

Festivalul international de scurtmetraj "Betting on Shorts"

2008-11-12T11:55:00.000-08:00

Vineri, 21 noiembrie, de la ora 19.00 la Institutul Cultural Roman, va avea loc Festivalul international de scurtmetraj „Betting on Shorts – More than a Eurovision of Short Film".

Evenimentul este organizat simultan in 13 orase din Europa.

Incepand cu ora 19.00, trailerele scurtmetrajelor vor fi proiectate la ICR, iar spectatorii isi vor putea depune pariurile. Proiectia scurtmetrajelor va incepe la ora 20:30. La finalul proiectiei, juriile din fiecare oras partener, formate din cineasti si critici de film, vor desemna castigatorul local. In aceeasi seara, dupa centralizarea voturilor la Londra, se va anunta castigatorul competitiei.
Juriul romanesc este format din criticii Irina-Margareta Nistor si Andrei Gorzo si regizorul Marian Crisan. Printre cele 17 scurtmetraje care au fost selectionate pentru competitia finala din acest an se numara si Advertising, in regia lui Florin Piersic jr. , care va fi prezent la eveniment.
La Bucuresti, 10 persoane dintre cele care au pariat corect, precum si o persoana care a pariat pe filmul votat de juriul local, alese prin tragere la sorti, vor fi rasplatite cu premii oferite de ICR, UCIN si Metropolis Film.

Pentru mai multe detalii accesati www.icr.ro/betting

The saddest girl to ever hold a Martini

2008-11-12T00:58:00.000-08:00

Recidiva malignă a conștiinței produce moarte. Moartea cuvintelor, paralizia amintirilor și înghețarea emoțională.

În încercarea mea de a nu lăsa clipele să mucegăiască, am încercat să mă ascund în spatele genelor.
Mi se vedea doar privirea speriată de goliciunea creată de non-culoare. Încă pare speriată. De necuvinte. De neatingeri. De toate spațiile goale dintre ce se rostește și ce se simte.

Nu mai pot privi oamenii dragi, sau locurile în care mă pierdeam cu un zâmbet pe buze.
Necuvintele s-au amestecat in ceașca de cafea neagră și amară, în muzica din căști, în pașii zgomotoși pe holuri, pe scări, pe străzile acoperite de brumă.

Dacă fugim atunci când pierdem?
Eu cred doar că ne ascundem de noi înșine. Fie pentru că e mai comod, fie pentru ca nu mai recunoaștem pe nimeni in jur. Și atunci creăm. Creăm cuvinte în locul necuvintelor, le decupăm și încercam să ni le însușim.

photo

punctul nostru orb

2008-11-10T08:39:00.000-08:00

Mulți oameni nu știu că ochiul are un punct orb în sfera lui de cuprindere. Pe scurt, suntem orbi la o parte din lume. Problema este că, uneori, punctul orb ne împiedică să vedem lucrurile care chiar nu ar trebui ignorate. Câteodată punctul nostru orb ne păstrează viețile strălucitoare si luminoase.

Poate că, de fapt, creierele noastre nu știu să compenseze ce ni se întâmplă, ce simțim, ce alegem.

Sau poate că ele doar ne protejează....

(photo)

Forever Young

2008-11-10T06:25:00.000-08:00

Alexandra mă invită să particip la un joc interesant (lansat de Tudor Chirila pe blogul lui):

Mi-a venit ideea unui joc. Se numeşte Forever Young. Hai să facem aşa.
Să presupunem că aidoma mitului faustian incomplet şi fără să fim obligaţi la un
pact cu diavolul ni s-ar acorda şansa să retrăim permanent trei momente din
trecut.

Dacă ar fi să mă întorc la trei momente din viața mea, acestea ar fi....

1. Luna august, 2006...plaja aurie. A doua întalnire cu D. Noi doi hoinărind ore în șir cu picioarele în apa turcoaz a mării, încercand să ne cunoaștem mai bine. Noi doi deschizându-ne sufletul și inimile pe atunci atat de sceptice și vulnerabile. Noi doi ținându-ne strâns in brațe, atât de firesc și natural.

2. Început de octombrie, 2008...in munti, printre mure. Primele zile care au făcut cu adevărat legătura cu accidentul care mi-a schimbat viața acum doi ani. Momente fără de care aș fi izolat drama undeva în timp și nu mi-aș mai fi găsit ancora interioară. Momente care m-au ajutat să mă văd în pielea omului care e dintr-odata adult, în pielea celui care e conștient de schimbările din interiorul său și responsabil pentru pașii făcuți până aici.

3. 27 octombrie, 2008....ziua în care Alexandra mi-a spus că visul meu dintotdeauna, visul prăfuit printre cioatele amintirilor, visul de a scrie - este posibil. Ziua care-mi va schimba parcursul vieții pentru totdeauna, pentru că-mi voi trăi visul în fiecare zi.

Leapșa merge mai departe la Fleur de Soleil și cine mai vrea să facă acest exercițiu imaginar.

Expozitie de fotografie la ICR: : miscarile de strada din Berlin 1968

2008-11-10T00:44:00.000-08:00

Institutul Cultural Român si Ambasada Republicii Federale Germania va invita luni, 17 noiembrie, ora 18.00 la vernisajul expozitiei de fotografie a artistului Gunter Zint „'68 Focus Berlin (Vest)".

Evenimentul va avea loc la sediul Institutului Cultural Român (Aleea Alexandru nr. 38).

Participa:
prof. Jan Fiebelkorn-Drasen, curatorul expozitiei
prof. dr. Zoe Petre, istoric, Universitatea din Bucuresti
Mihai Oroveanu, directorul Muzeului National de Arta Contemporana
Horia-Roman Patapievici, Presedintele Institutului Cultural Roman

Expozitia are ca tematica miscarile de strada petrecute la Berlin in anul 1968 si va putea fi vizitatã pânã la data de 1 decembrie 2008.

despre relatii (sau discontinuitatea lor)

2008-11-09T12:01:00.000-08:00

Cateodata, e nevoie de o perioada mai lunga. Si se resusciteaza legatura. Pulsul sentimentelor se stabilizeaza. Ca si cand nu s-a intamplat nimic.

Altadata, dupa ce trece vremea...relatia tresare din cand in cand...Emotiile tresalta, ca straine de context. Dar legatura e discontinua.

Alte asteptari, alte circumstante carora trebuie sa te modelezi. Daca mai vrei sa recunosti omul din spatele privirii familiare. Alta viata. Alte culmi interioare. Alte predispozitii interioare.

Un joc de iele. Un joc alb-negru al unor copii ce nu se mai cunosc, al unor adulti care nu stiu sa mai fie impreuna.

Unde ne aflam atunci cand ne regasim in cei din jur? In cei pe care credeam ca ii cunoastem.

astazi

2008-11-09T12:00:00.000-08:00

Astazi este o "ea" mica cu aripi de colibri. Le agita in jurul culorilor. Fara sa le atinga. Le va atinge mai tarziu. Cand se va putea bucura de ele. Acum le ignora. Din punctul ei de vedere, nu este o pasare colibri. Dar va fi. Astazi este doar o "ea" mica cu aripi de colibri.

(ps: mi-e dor de Seattle-ul lui McDreamy)

Goană prin ceață

2008-11-03T08:25:00.000-08:00

Colosseum de simțiri verzi și umede îmi trec prin venele ce se ascund de nori. Muțenia buzelor îmi sărută agitația din anticamera inimii. Să stau pe loc și să privesc în zare? Să aștept să-mi sorbi paloarea? Sau doar sa privesc dincolo de răceala ceții dense și să colorez siluete? În borcanul cu marmeladă, câte lingurițe s-au pierdut căutând dulceața? Unii nu mai spun nimic după „adio”, alții se cred zmei și îndrăznesc să mai facă un pas. Glezna subțire. Piciorul nesigur. Auzul pierdut. Nu mai există cădere atunci când vânătăile au încetat să doară. Există doar speranța că ele vor fi uitate de un creier verde ca iedera. Hei, tu! Oprește-te din goană!

anatomy of "Let it be"

2008-10-29T14:00:00.000-07:00

Maybe Romeo and Juliet were fated to be together, but just for a while, and then their time passed. And if they could've known that beforehand, maybe it would've all been OK. I told my teacher that when I was grown up, I would take fate into my own hands. I wouldn't let some guy drag me down. She said I'd be lucky if I ever had that kind of passion with someone, and if I did, we would be together forever. Even now I believe for the most part, love is about choices. It's about putting down the poison and the dagger and making your own happy ending, most of the time, and that sometimes despite all your best choices and all your best intentions, fate wins anyway.

every day's anatomy

2008-10-26T12:41:00.000-07:00

Cred ca vine clipa in care obtinem in sfarsit acel banut auriu si facem alegerea mult dorita din mult visatul tonomat, insa atunci cand palma ne este in sfarsit acoperita si goliciunea s-a dus, ne dam seama ca am fost anesteziati emotional. De fapt, uitam. Uitam cum e sa...si sa... Si mai presus de toate uitam cum e sa completam punctele de suspensie.
In drumurile care se repeta zilnic, in absentele lungi, in taierea de pe lista a diverselor lucruri....in toate aceste spatii goale ne strecuram tacuti, cu chipuri palide. Cersind nemurirea si in acelasi timp inventand cate un streang pe zi. Pentru tot ce mai pulsa in venele noastre.
Si atunci alegem. Sa ne cumparam visele. De la un magician care stie sa spuna povesti. Alegem sa ne lasam surprinsi in fiecare zi. De noi insine. De ceilalti. Si sa nu ne definim starea. Sa nu ne-o explicam. Ci doar sa traim. E tot ce ne ramane la sfarsitul zilei.

acasa

2008-10-22T11:57:00.000-07:00

Atunci cand ma intorc acasa* dupa o absenta de mai mult de 12 ore, ma simt legata intr-un mod straniu de lucruri. Simt nevoia sa le privesc, sa le ating si sa ma prefac cateodata ca imi apartin.

Ma incapatanez sa ma agat de aceleasi alte locuri. De aceleasi alte lucruri, pe care le port cu mine. In mine. Instrainandu-ma de acasa**.

Atunci cand stau pe loc, nu imi gasesc locul. Si atunci cand alerg simt ca e ca un joc. Nu gasesc copilul din mine. Si nu as sti cum sa-l salvez, asa ca abandonez jocul. Si imi creez alte reguli.

As sti sa ma joc de-a vatea ascunselea, as sti sa sar in sotron, as sti si sa ma tin strans de mana celui de langa mine in "Tara, tara, vrem ostasi!". Insa de la o vreme nu mai vreau sa fac ceea ce stiu. Si imi creez situatii in care sa nu pot strange mana celor de langa mine pentru prea mult timp.

Noi chipuri, noi locuri, nici un "acasa"** caruia sa-i apartin dincolo de acel acasa* unde ma cuibaresc in bratele iubitului meu.

ganduri pe pat de spital

2008-10-21T11:51:00.000-07:00

Mi-e teama de acele momente din viata in care esti pus in situatia de a fi dependent de cei apropiati.

In care, singur si slabit (de viata, de boala), iti imoblizezi trupul la un pat de spital si privesti la aceeasi usa din salon.

Oare nu vad un chip cunoscut?

In acele clipe, ai vrea sa auzi vocile celor care au umplut diferite momente in trecutul tau, vocile celor care ti-au ramas intipariti in inima precum niste stampile pe aripile anilor, acum clasati in dosare ingalbenite, adancite in adancul sufletului ce are coastele proeminente.

Mi-e teama de acele momente in care nu mai ai nimic. Si, neputincios si paranoic, pui totul pe umerii celor mai apropiati de tine. Pui demonii tai interiori si fricile ce te macina atunci cand, noaptea, asistentele se plimba prin saloane sa administreze tratamentul.

Mi-e teama de teama. De neputinta. Si de amintiri. Mi-e teama de nevoia de celalalt. De nevoia fizica. De dorinta de a avea ce nu ai atunci cand esti intre patru pereti albi de spital. Atunci cand iti miroase numai a boala.

Si cum ai vrea sa te gandesti la vindecare, daca iti recidiveaza celulele cancerigene? Si esti inconjurat de oameni bolnavi? Si colegul de salon care ti-a impartasit cele mai frumoase amintiri din timpul facultatii a fost dus de dimineata la morga?

Mi-e teama de zilele care trec si uiti de tine. Uiti de mine. Uit de tot. Si clipele trec, viata se duce.

Si tu ramai pe loc undeva in trecut, intrebandu-te unde esti.

cochilia pieptului

2008-10-16T03:18:00.000-07:00

Cateodata, in piept...se aude zgomotul marii. Si el isi aseaza capul pe inima mea. Ca pe o cochilie de melc, uitata in nisip.

Si atunci raman doar pasii mici, pe plaja umeda.

raspunsuri

2008-10-13T03:20:00.000-07:00

Cateodata raspunsul nu se afla in locul in care il caut. Si atunci astept. Presupunand ca il voi gasi daca perseverez si nu renunt.

Cateodata il primesc neasteptat. Fie de la un copil, de la un necunoscut, dintr-o carte sau dintr-o calatorie de la care nu ma astept sa primesc decat o cantitate limitata de senzatii.

Raspunsul nu vine in forma in care mi-as imagina. Si nici in cantitatea la care ma gandesc.

Ci vine pur si simplu daca am ochii deschisi. Si daca am iubit intrebarea mai mult decat am ravnit la raspuns.

Aceasta e ultima saptamana petrecuta la biroul meu luminos din Pipera. Las in urma o mare parte din mine. Dar m-am obisnuit sa fac asta. Am avut de la cine sa invat sa imi iau "adio". Desi nimeni nu mi-a spus vreodata cum sa fac sa nu privesc inapoi.

De luni imi voi bea cafeaua amara si imi voi gusta croissantul cu unt in Piata Victoriei. Acolo imi voi tese noi vise, noi planuri, noi emotii.

Aceasta este si prima mea saptamana la master. Studenta din nou, cine si-ar fi imaginat ca ma voi arunca din nou intr-un vartej scolaresc? Cred ca numai eu. :)

Privesc cateodata oamenii langa care ma simt ca "acasa". Si locurile in care mi se simte parfumul numai datorita incapatanarii mele de a parasi decorurile vechi.

Cu totii evoluam, fie uitand de noi si lepadand pielea precum serpii, fie adaugand noi culori pe planseta cu iz marinaresc.

Noile noastre reactii ar trebui sa dovedeasca faptul ca suntem mai puternici.

Scapand din vechile legaturi ne usuram existenta de complicatiile ce vin in urma continuitatii.

Teribilismul emotional ne infatiseaza intr-o lumina plina de vanitate in care ne complacem cu buna stiinta, considerand ca am incheiat capitole si grabindu-ne sa scriem un epilog superficial.

Ne razvratim impotriva vechilor credinte, pentru ca suntem atat de grozavi incat am inventat noi ateismul.

Nu am sa uit niciodata ca raspunsurile pe care le-am primit la un moment dat, mult dupa ce am pus intrebarile, mi-au deschis noi drumuri. Nu mai aveam nevoie de ele, pentru ca interiorizasem deja totul.

In momentul in care formulam intrebarea, stim deja raspunsul...altfel nu am fi capabili (din punct de vedere emotional) sa punem problema.

Daca ma regasesc in cine sunt acum?

Nu trebuie sa raspund la intrebare, pentru ca ii stiu deja raspunsul.

ramas-bun

2008-10-03T07:32:00.000-07:00

Atunci cand iti iei adio de la cineva, vrei sa o faci pastrand fata ta pozitiva cand vine vorba de tras linia si scris concluziile. E involuntar.

Atunci cand iti iei adio de la cineva la care tii, vrei sa o faci pastrand acel fir rosu care te-a legat pe tine de acea persoana. Cumva, vrei sa pastrezi particele din acea persoana inca vii in viata ta. Resuscitand cadrele alb-negru.

Atunci cand iti iei adio de la o etapa a vietii tale, nu stii exact ce anume vrei sa pastrezi si ce vrei sa lasi deoparte. Si nici cand vei fi cu adevarat gata sa tai “cordonul ombilical”. Te poti forta sa mergi mai departe.

Negarea te ajuta sa iti anesteziezi simtirea, dar nu te poate feri de avalansa gandurilor.

Stii, toamna este o marturie vie ca trebuie sa ne luam adio de la vara. Ne supune unei morti atat de prezente in plansetele de culoare si caldura. Nimeni nu spune ca trebuie sa o acceptam. Dar cu totii stim exact procesul prin care va trebui sa trecem pana a mai simti vara pe chip si in inima. Cateodata apelam la scurtaturi si recurgem la escapade romantioase in afara tarii, sorbind din voluptatea unor clipe readuse la viata. Si cateodata ne razvratim. Ca si cand, paradoxal, ne-am vraji cu iluzii epicuriene.

Insa atunci cand nu vrei sa iti iei adio, iti poti lua ramas-bun.

proiectii in timp

2008-10-02T07:21:00.000-07:00

Astazi la Victoriei...dupa doi ani...s-a intamplat.
Si acest clic m-a facut sa realizez ca in momentul in care proiectezi ceva in viitor, cu siguranta de sine si seninatate, chiar devine realitate. Fara nici o complicatie. Stapani pe propria noastra viata.
E ciudat sa mi se intample toate astea si sa nu le impartasesc cu unii oameni, care atunci stiau de visele mele. Oameni care au plecat din viata mea, ca o dimineata de vara.

E ciudat sa nu simt nevoia de a sari in sus de bucurie. Desi ar trebui sa fac asta, avand in vedere ca viata mi se va schimba cu 360 de grade de acum doi ani. Si ca visele mele au luat azi o forma.

Dar nu ma mai simt in stare sa ma comport ca un copil cu oricine. Mai ales nu cu mine insami.

E ciudat sa imi fie dor si sa imi iau in acelasi timp la revedere de la o perioada. O perioada care m-a ajutat mult sa..."cresc".

Dar iata ca s-a intamplat. Si mai am si acum fotografia aceea facuta de D., intr-o dupa-amiaza de octombrie cald, la Victoriei. :)

photo

Paris, avec des limites coquètes

2008-10-01T03:13:00.000-07:00

photo Jean Lariviere

vintage promotion of fulfillment

2008-10-01T00:28:00.000-07:00

In ultima vreme, se promoveaza cuvinte. Falsitatea imaginilor de alta data s-a transformat intr-o alta falsitate, usor imperceptibila.

Teancurile de reviste din anii ‘60 vorbeau despre transformare si libertate interioara.

Sau…..?

jeux

2008-09-29T08:35:00.000-07:00

Cred ca azi suntem mai fricosi decat atunci cand eram copii. O cazatura nu ne mai cauzeaza doar o julitura la genunchi. Multora ne e teama ca acea julitura se cicatrizeaza in interior. Marea majoritate insa, nu depaseste momentul.

Ramanem prinsi in clipe. Clipele sunt lipite in albume. Iar albumele sunt uitate in sertare.

Temerile pe atunci doar umbre imaginare vindecate prin noptile cu lumina aprinsa - nu mai au forma, nu mai au nume si nu mai apar doar noaptea. Ziua nu te ajuta sa aprinzi lumina ca sa poti dormi. Iar daca nu stii exact de ce anume trebuie sa fugi, cum recunosti momentul in care trebuie sa te feresti?

De fapt…acum ne place sa definim totul. Emotiile, starile prin care trecem, temerile, chiar si iubirea. Ne place sa punem clipele in pionezele cuvintelor si sa le agatam.

Dar uitam elementarul. Acel firesc pe care il stiam atunci cand eram copii si ne era mai usor sa trecem de la un pas la altul, invatand cate o lectie la timpul ei.

mai mult

2008-09-29T08:34:00.001-07:00

Am o matusa care, de fiecare data cand ne servea cu ceva de baut ma ruga sa ii spun cand sa se opreasca. Si bineinteles ca noi nu ii spuneam niciodata. Nu spunem “stop” pentru ca exista mereu posibilitatea pentru “mai mult”. Mai multa tequila, mai multa iubire, mai mult “orice”. Cu cat este mai mult, cu atat este mai bine…

la sfarsitul zilei

2008-09-29T08:34:00.000-07:00

La sfarsitul zilei, sunt anumite lucruri despre care nu te poti abtine sa nu vorbesti. Unele lucruri pe care pur si simplu nu vrem sa le auzim, sau unele lucruri pe care le spunem pentru ca nu mai suportam tacerea. Unele lucruri inseamna mai mult decat spui; ele sunt ceea ce faci. Uneori, spui unele lucruri pentru ca nu ai alta optiune. Pe unele le tii pentru tine. Si nu prea des, dar din cand in cand, unele lucruri vorbesc de la sine.

like children

2008-09-29T08:32:00.000-07:00

Am auzit ca e posibil sa “crestem mari” - doar ca nu am intalnit pe nimeni care sa fi facut asta, pana acum. Fara parinti carora sa ne impotrivim, incalcam propriile reguli pe care le facem pentru noi insine. Ne pierdem cumpatul cand lucrurile nu merg asa cum am vrea, soptim secrete impreuna cu prietenii nostri, cautam confortul acolo unde nu-l putem gasi, si speram - in ciuda logicii, in ciuda experientei. Precum copiii, nu renuntam niciodata la speranta…

neasteptat de desprinsa de mine

2008-09-15T05:21:00.000-07:00

As vrea sa imi ghemuiesc trupul in viorelele din asternuturi. Si sa nu imi mai turtesc nasul de geamul pe care se preling stropi reci de ploaie.

Nu eram pregatita pentru o parasire anuntata a zilelor de vara. Nu cred ca suntem niciodata pregatiti sa dam drumul momentelor. Mai ales acelora care ne fac fericiti.

Nu sunt pregatita sa astept.

Si sa duc dorul scoicilor cu iz marin. Sau calatoriilor lungi pe drumuri cu maci rosii. Sau a clipelor petrecute pe iarba de langa lacul cu rate salbatice. Sau a zilelor in care faceam insolatie pe arenele BCR.

Si nu e bine. Pentru ca imi intind emotiile pe patul lui Procust si ma adaptez pana la urma. La o situatie noua, la un om nou, la senzatii noi. Dar las cate o farama din mine undeva acolo. Uitand poate. Uitand sa imi mai amintesc ca imi e dor.

Pentru o clipa am crezut ca miroase a soare. Dar exact acela e momentul in care stii ca nu va mai fi la fel. Cel putin pentru o perioada mai lunga. Pana vei recunoaste din nou vara. De data asta cu noi amintiri.

asteptare sau poate doar obisnuinta nedeclarata.

2008-09-15T05:20:00.000-07:00

Astepta sa se scuture firele de nisip. Sa le ia vantul. Asa cum i-a luat in taina esarfa de matase. Astepta parca sa se scuture visele sub cerul ingrozitor de albastru si senin. Astepta metroul catre o destinatie cu un nume greu de pronuntat. Nu asta facem de obicei? Asteptam. In gand. Pe buze. In vis. Odata cu pasii. Cand ni se scurge apa pana adanc in rinichii atat de dependenti de ea. Astepti un sfarsit la fel de febril ca atunci cand stii sigur ca vine un inceput. Si zambesti ironic celor care cred ca firele de nisip se scutura de pe haine sau se spala odata cu tesatura la masina. Pentru ca tu stii mai bine ca ele raman. Si zgarie retina cu vise alb-negru.

firimituri de vara

2008-09-15T05:19:00.000-07:00

Varatice simtiri imi trec prin vene. Si le sugrum auzul. Le suspin. Intr-un firesc doliu al cugetarii prin care trecem cu totii. Unii mai putin constienti. Toti mergand mai departe lasand firimituri din suflet in urma.

Trece vara cu un surd strigat dintr-un film vechi. Si odata cu ea trec amintirile ursuze care au lasat vanatai si tatuaje venelor albastre. Trec clipele dezlegate de conventiile sinistre din privirile goale ale trecatorilor. Trecatori care nu se mai tin de mana pe strada. Noi tinandu-ne tot mai aproape.

Ma trezesc dimineata ghemuita, cu cearceaful mototolit in jurul nostru. Imi e frig. De data asta si fizic. Imi e foame. De data asta si emotional. De parca a trecut o vesnicie. Privesc inapoi tot mai rar. Si in mine tot mai des.

Mi-e dor de noi adesea. Regasindu-ma tot in noi. Cu alte valente. Cu alte culori. Ne-am schimbat de acum trei luni. Drept multumire, mi-ai adus infrigurat un cadou care sa-mi parfumeze interiorul corpului. Fara sa stii cat de mult inseamna pentru mine.

A venit toamna.

liber ca un taxi

2008-09-03T07:20:00.000-07:00

Eu: Sunteti liber?

Taximetristul: Liber ca un taxi!

Ceea ce a invatat sa creada el e ca libertatea se masoara. Libertatea nu stie sa parcurga un drum fara sa se uite in oglinda retrovizoare; permanent intre bornele stabilite de semafoare, latimea autostradei sau ceilalti "soferi". Libertatea cere un pret la sfarsitul unei calatorii. Pentru ca, pentru libertate, toate calatoriile sunt scurte, au un sfarsit si se repeta adesea...

Hable con ella…

2008-09-01T00:55:00.000-07:00

O femeie aflata in coma le cuprinde pe toate celelalte femei….

Sexualitatea e pictata carnal intru poetic, liric intru pasional…ca si cand impletirea celor doua elemente ale iubirii devin o artera a fiintei si a vietii. Incat dragostea pentru femeie devine neconditionata si fundamentala.

O femeie-savant fierbe într-o eprubetă o licoare. Iubitul ei, ca să-i demonstreze că are curaj şi că nu-i pasă de consecinţe, bea licoarea şi se face mic-mic, cît să-l bagi în poşetă. Apoi pleacă la casa mamei lui (o femeie autoritară). Femeia savant nu-l uită şi nu încetează să-l iubească.

Îl aduce acasă şi cei doi se culcă într-un pat unde, odată femeia adormită, bărbatul cutreieră corpul acela mare şi alb ca o statuie, se caţără pe sîni, ajunge între picioare şi intră să doarmă în vagin. (sursa Liternet)

intraludiu

2008-09-01T00:54:00.000-07:00

Asteptand clipa.
Astepti de mult?
Zgomotul pasilor, usi trantindu-se, zgomotul cheilor, zgomotul tastelor, zgomotul penitei de stilou pe foile albe, zgomotul respiratiei, zgomotul batailor de inima.
Astepti?
Nu chiar. Nu pot spune ca ma aflu in aceasta camera de mult timp. Ma mut des. Pas cu pas.
La etaj? Sau pe acelasi palier?
Nu locuiesc intr-un bloc.
Se lipeste de perete, se lipeste cu tot trupul. Isi apasa urechea pe el pana se inroseste. Urechea.
Auzi? Auzit pasii?
Pe scari? Ai spus ca nu locuiesti intr-un bloc?
Pasii pe drum. Drumul de afara. Locuiesc aproape de drum.
Nu asa locuim cu totii?
Note de pian. Note apasatoare. Enervant de linistite. Pentru inima lui. Un pic prea agitata. Agitata in sensul de ingrijorata.
De ce ti-e teama?
De nume. Se transforma in functie de numele pe care i-l dai, de explicatia pe care o formulezi.
De nume?
De nume.
Soare. Liniste pe drum. Miros de tigara pe sub usa. Usa rece. Din lemn masiv. Corpurile noastre lipite de ea. Corpurile noastre plate sunt acum tot una cu ea. Zgomotul frunzelor care cad de pe ramurile copacilor. Vine toamna. Ce nume sa-i dam?

Auf der anderen Seite

2008-09-01T00:52:00.000-07:00

Filmul de aseara de la Studio a fost revelatia cea mai mare din ultima vreme…

Auf der anderen Seite (The edge of Heaven) in regia lui Fatih Akin a fost coplesitor si presarat cu multe simboluri religioase si (inter-)culturale care m-au coplesit sufleteste…

…povestea coexistentei turcilor si germanilor intr-o europa intr-o continua schimbare

…povestile inabilitatii oamenilor de a trai impreuna prin valoarea acordata intimitatii si controlului (cu cat se mareste orizontul, cu atat se produc alunecari din logica)

…mesajul politic (intr-un moment cheie, in care Turcia e aproape de aderarea la Uniunea Europeana) e intrupat de personajele “furate/eliberate” din patria lor, personaje care se eticheteaza asa cum o face de exemplu “profesorul turc de germana, care preda la universitatea din Germania” sau “prostituata turca din Germania”.

…moartea vazuta ca si izbavire si reconciliere (simbolul religios al sacrificarii fiului din credinta pentru Dumnezeu, ca incercare religioasa –> simbol care vine intr-un moment cheie al filmului)

…experienta acestui film atrage intr-o panza de paianjen si prin titlurile literare date fiecarei sectiuni din filmul bine structurat.

…speranta unei rezolvari ramane pana la sfaristul filmului

…imaginea finala e ca un testament al rezistentei si rabdarii: reconcilierea nu vine atat de simplu, ranile si cicatricile trecutului se pot vindeca nu prin simple schimbari de atitudine, ci printr-o mixtura de evenimente care schimba viata (moartea unei fiice determina mama sa se regaseasca pe aceeasi pasi) si prin trecerea timpului.

Imagine I’m a painter, and we speak more about the background of the paintings than the foreground of the paintings, or we speak about the framing but not about the painting (Fatih Akin)

concluzii despre iubire & relatii

2008-09-01T00:48:00.000-07:00

Cineva mi-a spus odata, ca filmele rar aduc in prim-plan oameni indragostiti, concentrandu-se mai degraba pe oameni care se indragostesc sau “dez-indragostesc”.

Exact cum se intampla cu filmul “Closer”, care nu tine cont de timpul cronologic, infatiseaza intalniri de mai putin de 20 de minute si se concentreaza pe acele puncte in care relatiile incep, se sfarsesc, se “ciocnesc” si reincep.

O scena din “Closer”, pe care am identificat-o si suprapus-o cazului unei prietene bune, a fost cea in care Dan (Jude Law) ii marturiseste Annei (Julia Roberts) ca tocmai se intragostise de alta femeie. Ea ii raspunde cu intrebarea : “Nu ai avut de ales?”, explicandu-i ca exista mereu un moment in care iti spui “pot face asta, sau pot rezista acestui sentiment”. Am ramas la randu-mi cu nelamurirea: iubirea trebuie vazuta ca un accident? Sau: poate dragostea fi la fel de simpla precum un accident ?

Pe toata durata filmului am ramas cu senzatia ca definitia dragostei presupune conditia : daca dragostea e o surpriza, ceva nou, mereu neasteptat, la fel ar trebui sa fie si dorinta. In sensul ca experimentam gustul dorintei pentru tot ce nu avem si devenim apatici si indiferenti in fata a ceea ce avem si cunoastem. La un moment dat Alice ii spune lui Dan: “te amuz dar te plictisesc”.

Undeva in spatele dorintei si intimitatii, intamplarile din film arata ca relatiile din ziua de azi nu cunosc in totalitate ceea ce numim noi “dragoste”; pentru ca in multe din scenele de sex, intimitatea lipseste cu desavarsire.

La inceputul filmului il cunoastem pe Larry (Clive Owen), care face “cyber-sex” cu Dan (care se da drept Anna). Dialogul e intim. Larry e convins ca s-a indragostit. Larry mai apare intr-o scena - intr-un club de striptease - cu Alice, in care isi doreste acea intimitate. Dar pentru Alice, intreaga scena e un rol, iar identitatea ei e o masca, un joc.

Chiar si sfarsitul filmului mi-a dat o senzatie de goliciune interioara. “If you believe in love at first sight, you never stop looking“.
M-a facut sa ma intreb: daca dragostea e doar un accident, daca dorinta si intimitatea nu se intalnesc niciodata, daca adevarul si onestitatea sunt numai la suprafata, cum va reusi o relatie sa ne mentina atentia, sa ne satisfaca orice dorinta mai complexa decat foamea si setea, sau sa ne ofere vreun motiv pentru a ne lasa cu adevarat cunoscuti, iubiti si dorind sa cunoastem & iubim si alta persoana?

Cautarile emotionale ale fiecarui personaj ne transmit faptul ca avem cu totii nevoie de mai mult, ca trebuie sa fie mai mult.

Acea iubire care nu este un accident, un strain, o minciuna sau un joc.

Mai mult decat in dragostea la prima vedere, este acea iubire care nu se termina niciodata, o iubire care e a noastra deja si o iubire care vrea sa inlocuiasca definitiile asimetrice ale iubirii care lasa prea multi oamenii dorindu-si in mod constant mai mult.

flying solo

2008-09-01T00:42:00.000-07:00

Lianei ii e teama de fericire, fara sa depinda emotional de cineva si trebuie sa invete sa depinda doar de ea insasi pentru fericire si implinire, sa se cunoasca si sa stie exact ce vrea de la ea si de la viata…

Carmen nu isi doreste o relatie de lunga durata pentru ca este mai implinita singura. Isi iubeste libertatea si nu ar schimba-o pentru nimic in lume. Si pentru nimeni.

Laura a ales o relatie deschisa, in care sa se poata intalni si cu alti barbati si care sa ii ofere libertatea de a nu da explicatii.

Miruna va fi departe de Bogdan. Ii vor separa tari diferite. Si va invata din nou sa fie numai ea, inainte de a se intoarce ca sa fie „doi”. Va invata sa se implineasca profesional pentru a putea fi cu adevarat puternica si in cuplu.

Femeile au evoluat si se asteapta ca barbatii din viata lor sa evolueze si ei.
Ce se intampla cand realitatea iti da peste cap tot sistemul de valori si credinte si dragostea nu cucereste tot, asa cum a promis la inceput ?
La 25, 28 si 34 de ani, tot mai multe femei fac alegerea de a se rupe de drumul sigur si linistit al unei casnicii si mai tarziu al unui mariaj.

Desi pretindem ca traim intr-o societate avangardista, se pare ca aceasta inca ne prezinta un anumit target pe care trebuie sa il atingem : casatoria, copiii si o casa care sa fie a ta. Ne intrebam adesea : este ceva gresit in sistem sau in mentalitatea noastra? Intrebarea se pune : chiar ne dorim toate aceste lucruri sau suntem doar programati ?